Dinamo nu a aparut ca un „schit” pentru sportivii sihastri. Precum odinioara sageata trasa de Stefan cel Mare se infigea in locul unde voievodul a decretat: „Aici va fi Putna”, tot astfel, pe bulevardul purtand numele marelui inaintas, urmasii urmasilor lui au stabilit locul unde, pentru generatiile care aveau sa urmeze, au decretat: „Aici va fi Dinamo”.

Vorbim de fapt despre menirea cu care acest club a fost infiintat. Despre faptul ca profesia celor care aveau sa poarte acest nume se identifica cu performanta si despre o mentalitate distincta in care viitotul clubului avea sa fie edificat.

Dupa razboi, pe melagurile noastre s-a intrat in „era CS-urilor” – o perioada in care sportul reprezenta un domeniu de real interes pentru stat, singurul capabil sa faca investitii de o asemenea amploare precum cele facute la Dinamo. Ministerul de Interne, la randul sau una dintre cele mai potente institutii din tara, din punct de vedere financiar, a imbratisat „ideea Dinamo”.

Era de fapt o moda a timpurilor, pentru ca de la Urali si pana la Elba numele „Dinamo” impanzise Europa, la fel cum un alt „brat”, ceva mai lung, cuprindea Batranul Continent tot dinspre Urali, insa se intaindea pana la Marea Nordului, oprindu-se abia la Rotterdam – si vorbim aici de „Spartac”… nume care in Romania nu a fost agreat, in dauna sa acceptandu-se insa un alt import si o titulatura cu mult mai stupida pentru un club sportiv - si anume „Casa Centrala a Armatei”…

Dinamo, o moda nascuta dintr-o necesitate, o forma cu un fond ce-i drept relativ, a fost impamantenita in Bucuresti, comasand in amploarea sa structurile „primitive” preexistente. Numim aici Cicanul si Unirea Tricolor (o fosta campioana), daca e sa discutam doar de fotbal si, prin prisma amplorii entitatii sportive care le-a urmat, le alaturam apelativul de „primitive”, pentru ca fara doar si poate, cluburile particulare nu mai puteau exista in aceasta „era a CS-urilor”.

Cu toate acestea, Dinamo de acum 60 de ani nu a pornit la drum triumfal, ci din contra, mai degraba modest! Ironia sortii, daca e sa ne gandim… „branza buna” s-a aflat la inceput in burduf de „caine”… Primul sediu al CS Dinamo a fost, dupa cum spune cartea (Epopeea „Cainilor Rosii”), in biroul unui fost magazin de branzeturi de pe Lipscani…

Fotbalul era varful de lance al tripletei sportive cu care CS Dinamo pornea la drum. Treptat insa s-a constituit un monopol valoric polisportiv, care a luat amploare si dupa cativa ani a inceput sa roadeasca. N-a fost nevoie nici macar de o jumatate de secol pentru ca Dinamo sa monopolizeze intreaga istorie a sportului romanesc. Clasamentul performantelor pozitioneaza Dinamo pe primul loc la trofee si medalii cucerite, intre toate cluburile din Romania si cu mandrie spunem ca reprezentam tot ce are sportul romanesc mai bun. Nu exista ramura sportiva in care performantele echipelor sau sportivilor dinamovisti sa nu fie cotate la cel mai inalt nivel. De la tripleta de inceput: fotbal, sah si tenis de masa, istoria CS Dinamo a implicat cea mai larga paleta de discipline sportive din Romania. Reprezentam astfel punctul de reper al sportului romanesc.

Dincolo de palmares si de istorie, efemeritatea prezentului prafuieste impozanta celor 60 de ani de performante cu neajunsuri, neimpliniri si deziluzii. Sarbatoarea de anul acesta pare a fi cinstita asa cum se cuvine doar de rugbysti. Desi jubileele au o cadenta perfecta (sic!), anul acesta aniversarea a reusit sa prinda CS Dinamo nepregatit. In contextul ultimilor ani, putem aprecia situatia clubului ca fiind una de criza. Circumstante agravante in aceasta afirmatie ar fi echipele de handbal, volei, polo si baschet care nu mai emit pretentii la trofee – practic singura exceptie de la regula o reprezinta rugbyul – si de asemenea o circusmtanta agravanta ar fi impotenta financiara in care clubul se afla. Evolutia CS Dinamo ne-a adus astazi intr-un punct relativ asemanator celui de acum 6 decenii. „Era CS-urilor” a trecut, iar ministerul nu mai este institutia capabila sa sustina CS Dinamo la nivelul cu care ne obisnuise.

Pentru ca toate-s vechi si noua toate, fotbalul este din nou un club de sine statator (cel putin in aparenta). Din postura de „sport rege”, a monopolizat pasiunile si inimile microbistilor, fiind practic singurul sport care naste ultrasi, singurul sport care poate misca, in Romania, zeci de mii de oameni.

Cu martiri, cu idoli si cu renegati, fotbalul a devenit o religie, iar in acest cadru, pentru noi, Dinamo este un cult – parte din fiinta noastra, mereu zbuciumata si capricioasa. Datorita lui, am ajuns astazi sa umplem Groapa lui Ouatu si sa ii sustinem pe cei care duc mai departe istoria alb-rosie. Datorita fotbalului, noi, urmasii celor 80.000 de „caini” care au sustinut pe Dinamo in semifinala cu Liverpool, ne-am adunat din nou sa umplem 23 Augustul si cu piepturile noastre am pictam in istoria fotbalului romanesc capodopera bicolora care statua impasibil si cu iz de eternitate, ceea ce unii au incercat sa localizeze geografic in ultimele 60 de primaveri: AICI E DINAMO.

Stadionul cu pricina nu mai este, dar oamenii au ramas… Si pentru ca intr-un fel sau altul oamenii fac istoria, nu terenul si tribunele au dat consistenta palmaresului dinamovist, ci sportivii si suporterii. Iata de ce destinul ne-a facut partasi la aceasta sarbatoare si iata de ce suntem indreptatiti ca fiecare dintre noi sa ne consideram reprezentanti ai clubului si artizani ai victoriilor care ne-au croit drum prin istorie timp de 60 de ani. Spre a cinsti ceea ce a fost, spre a revigora ceea ce avem si spre a incununa ceea ce va fi, sa o spunem convinsi ca destinul ne va purta spre noi zile incarcate de glorie:



L A M U L T I A N I , D I N A M O !